”Gunoierii, cei mai utili oameni de pe planetă”

Toţi trăim clipa, nimeni nu trăieşte viitorul. Vin din lume veşti despre lupta împotriva poluării, împotriva încălzirii globale, împotriva sacrificării animalelor pentru mofturile modei… Toate par ploi de vară, care vin în forţă şi se topesc la prima rază de soare.

Urcînd într-un 43 am avut ocazia, dacă pot spune aşa, să văd un tînăr care, înainte să urce în autobuzul ticsit de lume, nu a făcut altceva decît să arunce ambalajul din care mînca o plăcintă şi paharul din care sobea cafeaua, chiar pe mijlocul trotuarului. Avea o scuză. Se grăbea. Iar coşul era foarte departe de el ca să facă efortul de a întinde mîna şi a plasa mizeria acolo unde-i era locul. Arăta bine ce-i drept. Tînărul. Părul dat cu gel, îmbăcat la patru ace. Geacă din piele maro, pantaloni negri, pantofi din piele. Mi-a căzut faţa cînd am vazut că trăsăturile fine ale feţei erau în contrast cu trăsăturile de caracter. Probabil la “Dolce&Gabbana” nu se vînd încă genţi, blugi, ochelari la promoţie cu bun-simţ.

Toţi trăim clipa, nimeni nu trăieşte viitorul.

Revista presei locale, 7 aprilie 2008

Ziarul de Iaşi

Primăria face caziere pentru taximetrişti. Taximetriştii vor fi mult mai bine supravegheaţi de autorităţi. Noile prevederi legale intrate de curînd în vigoare aduc ca noutate întocmirea unui cazier de conduită profesională al acestora. Cei cu cazierul neconform nu mai pot practica această meserie. Aici nu se vor consemna însă şi abaterile de la lege savîrşite în trafic, ci doar cele în relaţia cu clienţii.

În general, cazierul de conduită profesională al taximetristului va conţine abateri de la o relaţie normală între conducătorul auto şi client. Astfel, în cazul taximetriştilor, abaterile grave menţionate în lege sînt nefolosirea aparatului de taxat, refuzul eliberării unui bon fiscal, implicarea în acţiuni cu caracter infracţional sau antisocial, modificarea aparatului de taxat pentru a creşte suma care trebuie încasată de la client. Sesizarile se pot face la Centrul de Informaţii pentru Cetăţeni (CIC), aflat în curtea din spatele Primăriei, sau la telefoanele 984 şi 0800/80.10.08.

Lansare cu fast a candidaţilor PNL. Partidul Naţional Liberal şi-a lansat sîmbata la Sala Polivalentă candidaţii pentru alegerile locale. Cei peste trei mii de participanţi au aplaudat discursul premierului Călin Popescu Tăriceanu, dar şi pe Cristian Adomniţei, candidatul liberal la Primaria Iaşi. Gazda evenimentului a fost deputatul Relu Fenechiu care şi-a anunţat şi el candidatura pentru un post de consilier judeţean, numele său urmînd să închidă lista liberalilor pentru Casa Patrată.

La finalul întrunirii, Tariceanu a rostit în discursul său şi ciîteva fraze privind Iaşul. “Judeţul vostru nu a atras investiţiile pe care le merita. Vina e a celor care au condus Iasul, PSD şi PD-L, două partide care se trag din aceeaşi matcă: fostul FSN”, a declarat primul ministru. La evenimentul de sîmbata a fost lansata oficial şi candidatura lui Traian Dobre pentru şefia Consiliului Judeţean.

Bilanţ lunar al amenzilor date de Primărie. Inspectorii Primăriei au dat amenzi de peste 60.000 lei luna trecută. Cele mai multe sancţiuni au vizat comercianţii stradali. Astfel, luna trecută municipalitatea a încheiat 19 procese verbale în suma totala de 19.200 lei pentru lipsa contractului de folosinţă teren.

S-au dat 96 de somaţii pentru ridicarea autoturismelor abandonate. Au fost date şi 12 amenzi în valoare totală de 11.000 lei pentru persoane care nu au respectat somaţia şi nu au ridicat maşinile avariate. În luna martie s-a continuat şi activitatea de verificare a salubrizării spaţiilor gestionate de asociaţiile de proprietari. S-a dat o amendă de 370 lei, dar au fost trimise şi 137 de somaţii. 

Ziua de Iaşi

Albastrul ascuns. Sambătă, maestrul Sabin Balasa a fost condus pe ultimul drum. Ceremonia funerară a început de dimineaţă, cînd trupul neînsufleţit al pictorului a fost depus în preajma creaţiei sale, din Sala Paşilor Pierduţi a Universităţii Al. I. Cuza. Primarul Gheorghe Nichita i-a acordat post-mortem titlul de cetăţean de onoare al Iaşilor. Alături de familia îndoliata a pictorului, au fost prezenţi prietenii acestuia, profesori universitari, reprezentanţii instituţiilor publice din municipiu, ministrul Culturii, Adrian Iorgulescu, şi cel al Educatiei, Cristian Adomniţei.

Evenimentul

Primul pas în realizarea unui transport metopolitan. Împreună cu municipalitatea, şefii RATP caută soluţii astfel încît transportul local de persoane să fie transformat într-unul metropolitan, care să lege Iaşul de aşezările învecinate. “Am primit solicitări din partea autorităţilor din mai multe localităţi pentru înfiinţarea unor trasee care să lege comunităţile respective de municipiul Iaşi”, a spus dl Maricel Ghercă, directorul RATP.

Legislaţia nu permite extinderea sau înfiinţarea unor trasee care să ajungă în localităţile învecinate. Şefii municipalităţii au fost nevoiţi să găsească alte metode pentru ca aceste rute să poată fi totuşi deservite. Săptămîna trecută consilierii locali au aprobat înfiinţarea unei asociaţii care permite realizarea unui parteneriat cu administraţia din Ciurea, astfel încît RATP să poată asigura transportul călătorilor pe această rută.

Jurnalul de Est

Protest în centrul Iaşului împotriva construirii unei parcări subterane. Peste 50 de ieşeni au pichetat ieri, la orele amiezii, sediul Starii Civile din Iaşi. Protestatarii au cerut oprirea unui proiect care presupune desfiinţarea unui parc din apropiere şi construirea, în locul acestuia, a unei parcări subterane. Cetăţenii au decis să protesteze, după ce firma care a fost autorizata să construiască parcarea subterană a oprit accesul publicului în parc. „Nu se poate să dispara un parc şi să apara aici un şantier. Legea interzice schimbarea destinaţiei spaţiilor verzi. Toate avizele pe care le-au dat pîna acum Agenţia de Protecţie a Mediului şi Primaria Iaşi s-au făcut cu încălcarea legii“, a declarat consilierul PDL Daniel Oajdea.

Tu ce faci de Summit?

Alaltăieri, preşedintele Bush şi-a făcut apariţia pe teritoriul României. Şi cum era normal, l-am aşteptat aşa cum ştim noi românii mai bine. Cu străzi curate, cu copaci, cu flori, cu cameră de lux la hotel şi cu fete… tot de lux. Că doar nu ni se duce degeaba vorba prin lume că suntem un popor de oameni ospitalieri.

Totuşi lucrurile par a nu fi chiar atît de bine puse la punct. Ziarul “Libertatea” are grijă să ne ţină  la curent cu faptul că „cel mai putenic om al planetei” este găzduit în mizerie. Deşi hotelul „s-a tansformat într-o adevărată fortăreaţă în vederea primirii preşedintelui american George W. Bush”, vigilenţii reporteri ai ziarului au observat pete de covor, „murdărie în bucătărie”, urme de zaţ întărit pe cafetieră, neuitînd să menţioneze insa că domnia sa va putea urmări în intimitate „filme deocheate” cu celebra actriţă porno Sammy Jane, lucru care îl va face probabil să treacă cu vederea aspectele care au fost neglijate.

Generaţia XXL şi inflaţia locurilor de muncă

La finalul acestui semestru, numărul celor care vor susţine examenul de licenţa este dublu. Ce se va întîmpla după aceea?! Master, un loc de muncă? Pentru cei din generaţia veche lucrurile par a fi mai uşoare avînd în vedere anul în plus pe care l-au petrecut în facultate şi, mai mult de atît, titlul de specialist care va apărea pe diplomă.

Generaţia Bologna, care l-a început avea poate bucuria că va termina şcoala în timp mai scurt, pare să trăiască acum un regret. Şansele de angajare sunt mai mici în faţa acelora care au studiat patru ani.

Aşadar, urmarea unor studii de master pare a fi soluţia salvatoare. Nu este însă atît de simplu. Masterul, care înainte era de un an, acum s-a prelungit la doi. Deci pînă la urmă tot cinci ani înveţi. Asta în cazul în care după patru ani de facultate ai fi urmat şi studiile de master. Diferenţa care apare acum este una oarecum nefavorabilă. Ai putea spune destul de uşor că decizi să faci masterul, însă acest lucru te va costa mai mulţi bani, ţinînd cont de faptul că numărul locurilor finanţate de la bugetul de stat este destul de mic şi şansele ca tu să intri pe acele cîteva locuri sunt, la fel, destul de mici.

Nu-ţi rămîne decît să te obişnuieşti cu ideea, să-ţi implori părinţii să te mai ajute şi ei cumva sau să-ţi găseşti neapărat o slujbă. Şi, cum va fi foarte greu să găseşti un loc de muncă după ce ai absolvit împreună cu o altă generaţie facultatea, mulţi vor  urma cursurile masterale, lucru care nu va fi decît o prelungire a agoniei. Bineînţeles că acum, după părerea specialiştilor, intervine o altă problemă. Cu cît intri mai tîrziu pe piaţă cu atît va fi mai greu să-ţi găseşti un loc de muncă.

Pe de o parte masterul este „aproape” obligatoriu pentru a te specializa, iar pe de altă parte, cu cît te şcoleşti mai mult cu atît riscul de a nu fi absorbit pe piaţa muncii creşte. Ce este de făcut? Master scump, şanse de angajare mici. Singurele soluţii care par a mai rămîne „în picioare” sunt fie plecarea în străinătate, fie acceptarea compromisului de a te angaja fără să mai negociezi preţul cunoştinţelor tale.

Aproximativ 200.000 de studenţi vor intra în examenul de licenţă în acest an. În România, există mari discrepanţe între ceea ce promovează universităţile şi ceea ce doresc firmele, în condiţiile în care, în acest moment, oricine poate obţine fără prea mari eforturi o diplomă universitară. Cererea de competenţă cerută de UE învăţămîntului românesc nu pare a fi nici pe departe satisfăcută. Sistemul Bologna nu pare a fi aplicat realităţilor romîneşti, iar consecinţele acestor forme fără fond nu vor fi suportate decît protagoniştii acestei piese care durează acum trei ani, după cum este menţiont în articolul 4 din legea 288/2004 privind organizarea studiilor universitare.

 

Extras din legea nr. 288 din 24 iunie 2004 privind organizarea studiilor universitare:

ART.1: Prezenta lege reglementează organizarea studiilor universitare pe trei cicluri, respectiv studii universitare de licenţa, studii universitare de masterat, şi studii universitare de doctorat.
Fiecare ciclu de studii este delimitat de celelalte prin proceduri distincte de admitere şi de absolvire.
ART.2: Organizarea fiecarui ciclu de studii este de competenţa instituţiilor de învătământ superior, cu aprobarea Ministerului Educaţiei şi Cercetării.

ART.4: Studiile universitare de licenţă corespund unui numar cuprins între minimum 180 şi maximum 240 de credite de studiu transferabile, conform Sistemului european de credite de studiu transferabile (ECTS). La învatamantul de zi, durata normală a studiilor universitare de licenţă este de 3-4 ani şi corespunde unui numar de 60 de credite de studiu transferabile pentru un an de studiu. Durata studiilor pentru învătămîntul tehnic este de patru ani.

ART.5: Studiile universitare de licenţă oferă cunoştinţe şi competenţe largi, pe domenii de studii.

ART.7: Studiile universitare de licenţă pot fi continuate prin studii universitare de masterat.

ART.8: Studiile universitare de masterat corespund unui număr de credite de studiu transferabile cuprins, de regulă, între 90 şi 120. Prin excepţie, în functie de durata studiilor universitare de licenţă, limita inferioară poate fi de 60 de credite de studiu transferabile.
La învătămîntul de zi, durata normală a studiilor universitare de masterat este de 1- 2 ani şi corespunde unui numar de 60 de credite de studiu transferabile pentru un an de studiu.
Durata totală cumulată a ciclului I – studii universitare de licenţă şi a ciclului II – studii universitare de masterat trebuie să corespundă obţinerii a cel putin 300 de credite de studiu transferabile.

 

Iată şi cîteva dintre obiectivele formulate în Declaratia de la Bologna (1999), semnată de miniştri ai educaţiei din ţările europene, printre care şi România:

1. adoptarea unui sistem de diplome transparente şi comparabile, printre altele prin introducerea Suplimentului la Diploma, pentru a favoriza integrarea cetăţenilor europeni pe piaţa forţei de muncă şi pentru a ameliora competivitatea sistemului de învătămînt superior european pe plan mondial.

2. adoptarea unui sistem bazat în mod esenţial pe doua cicluri, pre- şi post-licenta. Accesul la al doilea ciclu va fi condiţionat de încheierea cu succes a primului ciclu, acestă din urmă cu o durată minima de trei ani. Diplomele acordate după încheierea cu succes a primului ciclu sunt recunoscute pe piaţa europeană a forţei de muncă şi reflectă un nivel de calificare adecvat. Cel de-al doilea ciclu ar trebui să conducă la master şi/sau doctorat, aşa cum se întîmplă în multe ţări europene.

3. promovarea mobilităţii prin depăşirea obstacolelor din calea exercitării eficiente a dreptului la libera circulaţie, acordîndu-se o atenţie deosebită:

- accesului studenţilor la oportunităţi de studiu şi instruire şi la serviciile conexe;

- recunoaşterii cooperării şi punerii în valoare a stagiilor efectuate în alte tări europene de cadrele didactice, cercetători şi personalul administrativ, fără ca aceasta să afecteze în vreun fel drepturile lor statuare.

   

Reportofonul de serviciu

Un nou scandal între Traian Băsescu şi presa din România ţine iarăşi prima pagină a ziarelor. Ajuns la numărul şase, preşedintele pare să facă un hobby din a da diferite denumiri jurnaliştilor sau… jurnalistelor. „Ţigancă împuţită”, „găozar”, „jurnalişti-tonomat” sunt deja sintagme care au nuanţat relaţia „love-hate” dintre Băsescu şi presă. Ultima boacănă a jurnaliştilor l-a supărat mult prea tare pe Băsescu, preşedinte şi tată de fete, motiv pentru care a ţinut să nominalizeze „mogulii” care „bagă pacheţelul cu euro la începutul lunii şi jurnalistul vorbeşte pe televizoare toată luna, despre bucuria patronului”. Şi a ţinut nu numai să-i nominalizeze, dar să-i şi critice, atenţionîndu-i că „va replica la toate mizeriile care vor fi îndreptate împotriva familiei lui”. Iată ce părere are despre acest subiect, lumea dintr-un coafor unde mă aflam şi eu pentru o tunsoare: 

„Mă aşteptam de la Băsescu la o reacţie de genul : “ne întilnim în justiţie pentru calomnie, denigrare, ştirbirea imaginii publice cu ziarul cutare, cu ziaristul cutare”. Fără atîtea explicaţii care cam miros a scuze. Cît priveşte pe fata domniei sale, Elena, trebuia să o oprească. Să nu facă pasul pe care l-a facut. PD-L tineret cu o votare de 377 din 383 s-a prezentat ca o Mare Adunare Natională de undeva de demult. Iar înregistrarile video vorbesc de la sine. Reprezenta ea cel mai bun candidat pentru postul de şef al PD-L tineret din toata ţara? … Atunci e cam slabă organizaţia asta. A greşit aici Băsescu şi ca tată şi ca om politic”. (Magda, secretară, 45 ani)

„Bine a făcut Băsescu că a declarat razboi golănelii din presă. Un om de bună credinţă nu poate accepta nivelul scazut al asa ziselor talk-show-uri de la Antenele lui Voiculescu. Păi nu sunt atîtea subiecte despre care să se discute în ţara asta? Chiar trebuiau toate posturile să dea ştirea despre fata lui Băsescu şi să exagereze în halul ăla. Mă îndoiesc că era vorba de obiectivitate şi imparţialitate aici. Are mare dreptate Băsescu cînd foloseşte sintagma „jurnalişti tonomat”. Pînă la urmă nu presa e de vină ci cei care o conduc şi dictează ce anume să apară pe ecran sau în paginile ziarelor”. (Angela, bibliotecară, 35 ani)

„Pai e vina presei că Elena Băsescu e agramată şi nu poate să lege două cuvinte. Să foloseşti „succesuri” în loc de „succese”? Şi a mai intrat şi-n politică. Să nu ţii minte un discurs? Păi de ce nu l-a citit dacă ştia că nu stă bine cu memoria? Normal că presa a observat şi a vorbit despre asta. De ce se supără Băsescu? Trebuia s-o facă deşteaptă. Aici gena e de vină nu presa”. (student în anul III la Istorie)

„Are dreptate Băsescu. De parcă nu se ştie că în toate redacţiile se scrie după cum se dictează de sus. A nimerit foarte bine expresia „jurnalişti-tonomat”. Ca să nu-ţi pierzi locul de muncă normal că execuţi ordinele şefului. În ţara noastră mori de foame dacă vrei să faci pe eroul. Sau mai rau, mori pentru că au grijă alţii să-ţi închidă gura de tot. Vezi cazul jurnalistei din Rusia care a fost asasinată”. (Cristian, manager, 47 ani)

Interviu cu Vasilica Oncioaia, actriţa şi regizor în Iaşi

Doctorand în „Arta Spectacolului” (regie şi actorie), Vasilica Oncioaia este cea care a regizat piesa de teatru „Cadoul” jucată în perioada sărbătorilor de iarnă. A fondat trupa de teatru „Aut” formată din studenţi „culeşi” de pe băncile diferitelor facultăţi din Iaşi, copii şi adolescenţi cu probleme sociale. Fire spontană şi imprevizibilă, Vasilica povesteşte despre visul ei de a face film pentru copii şi despre cît de important este să crezi în ceva.

Iulia: Filologie şi Teatrul de Papuşi. Initial ai început Filologia dupa care, la un an ai abandonat şi ai „îmbraţişat”  papuşile. Ce te-a făcut să dai la de Teatru?

Oncioaia Vasilica: Aveam 19 ani. Începusem într-adevar Facultatea de Filologie. E o situaţie puţin mai comică, am să ţi-o descriu. Am intrat ca orice om în baie, m-am uitat în oglindă, am spus cum mă cheama, cati ani am şi că voi fi actriţă. Ei… şi după gestul ăsta ciudat, neaşteptat, nejustificat, la caţiva ani s-a creat conjunctura ca eu să intru la teatru. La Teatrul de Papuşi. După care am intrat şi la facultate. Nu a existat nici un motiv raţional, nu am pe nimeni în familie care a facut teatru, n-aveam prieteni care să fi făcut teatru şi… curios,  nici măcar nu mergeam la teatru foarte des.

I:Crezi în momentul de fata că ai facut o greşeala alegînd teatrul? A fost o alegere spontană.

O.V: De la 19 ani, cînd am hotărît că voi fi actriţă, am făcut foarte multe greşeli. Au fost cîteva momente de criză serioasă, foarte puţine succese. Şi totuşi nu ştiu dacă sunt bine sau nu, fericită sau nu. Acum sunt sigură că şi atunci cînd voi muri voi spune că sunt actriţă şi că drumul pe care l-am ales era al meu.

I: Care crezi că sunt lucrurile care te diferenţiază de alţi oameni?

O.V: Aici, la Xaverianum, există un vitraliu…  Eu vin în fiecare zi în capelă şi am observat că vitraliul niciodată nu seamănă cu cel care a fost ieri. Din cauza luminii. Fiind colorat şi transparent, lumina îi dă culoare, nuanţe sau lucrează pe contur. Aşa este şi cu oamenii, sunt surprinzator de frumoşi în măsura în care sunt transparenţi.

Nu cred că este esenţial ce mă deosebeşte de ceilalţi oameni, cred că este esential ce mă apropie de ceilalţi oameni.

I:Şi ce te apropie de ceilalţi oameni?

O.V: Tocmai această capacitate de a lăsa lumina să intre în noi. Adică ceea ce mă diferentiază mă apropie. Dar la urma urmei aşa rezonăm, suntem ca o muzică.

I: Ai lucrat de la 19 ani la radio, apoi ai facut cursuri de terapie prin arta, te-ai reîntors la radio, ai lucrat în teatru şi ai fost realizator al unei emisiuni TV. Constat că ai lucrat mai mult în „afara” actoriei. Ai evitat cumva în felul acesta riscul plafonării, acceptand noul în viata ta?

O.V(rade): Noi ne-am obişnuit cu ideea că un actor face carieră numai într-un teatru. Că el face un anumit gen de muncă numai la teatru. Eu întotdeauna am avut o problemă. Nu puteam să stau într-un loc foarte mult timp. Nu puteam pentru că simţeam exact ceea ce ai spus tu, riscul de a mă plafona. Existau un momente cînd pur şi simplu nu mai mergea. Nu mai mergea pentru că nu mai comunicam, nu mai era nici un schimb real, viu între mine şi ceea ce întîmpla acolo. Şi după aceea venea un timp cînd mă vedeam superficială şi incapabilă de a mă pastra undeva, de a mă fixa undeva. Eu cred  e dificil pentru orice actor. Lucrurile stau în asa fel încat nu faci numai teatru. Există modalităţi diferite de a exista ca actor.

I: Care este cel mai mare vis al tău?

O.V: Visul meu cel mai mare este… să fac filme.

I: Ce fel de filme?

O.V: Ei…ghici la ce film mă gîndesc? Mă gîndesc la un film artistic pentru copii. Suntem in Iasi, avem bojdeuca lui Creanga. De ce sa nu facem noi, in Moldova, un film despre cel mai iubit moldovean? Mi se pare esential lucrul asta. De ce sa fie Arabela visul meu si sa nu fie un film pe care l-am facut eu? Daca numeri filmele pentru copii care s-au făcut în România vei constata că sunt puţine.

I: Pe langa aptitudini îţi trebuie însa şi bani. Lipsa banilor ne împiedică de multe ori să ne realizăm visul. Speri să-ţi realizezi visul curand? Ai gasit un sprijin în cineva care ar putea să te ajute să pui în aplicare planul tău?

O.V: Uite, am să-ti spun aşa: fiecare om are un mare noroc în viata lui indiferent cît de nenorocit e. Sau are un noroc pe care încă nu-l cunoaşte.

I:Crezi că dacă în viaţă îţi doreşti ceva cu adevărat universul chiar conspiră la realizarea dorinţei tale?

O.V: A dori este forma cea mai periculoasă de a ajunge într-un punct. S-ar putea sa nu doreşti ceea ce trebuie şi ajungi într-un loc care nu te reprezintă. Odată ajuns acolo, nu te simti bine şi nu ştii din ce cauză pentru că ţi-ai pierdut reperele interioare. A dori mi se pare forma cea mai periculoasă de împlinire. A crede în ceea ce faci, ce simti te încarcă. Cînd nu crezi, cînd nu mai doreşti eşti pierdut.

I:Ce-ai schimba în jurul tău dacă ai avea o baghetă magică?

O.V: N-aş schimba nimic la oamenii din jur, aş schimba la mine. În ultima vreme am avut marea fericire să observ că atunci cînd o persoana mă enervează, de fapt mă enervează exact persoana, care are acelaşi defect pe care-l am eu.

I: Cum reacţionezi în faţa unui obstacol?

O.V(rîde): Aa… îl evit.

I:Ce faci cand eşti nervoasă?

O.V: Spun un lucru cu voce puternică, joasă cînd nu se aşteaptă nimeni. După care…tac. Lumea întelege că sunt furioasă. Mai ales cînd tac.

I:Care este personajul preferat din desene animate?

O.V: Personaj din desene…n-am mai văzut-o de mult şi mi-e dor de ea. Ciocanitoarea Woody.

I:De ce ciocanitoarea Woody?

O.V(rîde): Toată copilaria şi adolescenţa am trecut zebra aşteptînd să mă claxoneze o maşină: hă,hă,hă,HA, hă. A ramas aşa … ca un vis neimplinit, apropo de cat de stupide sunt dorintele.

I:Ce parere crezi că au oamenii despre tine?

O.V: Aa…că sunt puternică, independentă, că de multe ori îi pun în încurcatură. Şi pe mine mă pun de multe ori în încurcatură. Mă mai  percep foarte vesela, uneori serioasa, dar nu sunt sigură. Cîteodată dificilă pentru cei care vor sa se apropie de mine şi…originală. 

Cum miroase o budă de 100.000 de euro?

Ce poţi spune despre un om care are o casă neîngrijită, neîncălzită, fără televizor, cu camere unde pereţii stau să cadă peste el, cu covoare vechi si prăfuite, cu dulapuri de pe vremea comuniştilor? Un om care-şi duce traiul de pe o zi pe alta împreună cu familia lui? Ce poţi spune deci despre acest om cu copii prea puţin educaţi din cauza lipsei de bani pentru a-i da la şcoli?

Că e sărac? Da. Că nu munceşte? Da. Că nu ştie cum să-şi gestioneze bugetul în mod eficient? Posibil şi asta. Că i-a murit nevasta şi că nu mai are cine să se îngrijească de copii, de educaţia lor şi nici de întreţinerea casei? Că e un beţiv care stă toată ziua în crîşmă şi nu are grijă de casă, nevastă şi copii? Că e bolnav şi dă toţi banii pe medicamente?

Ce spui despre acelaşi om care trăind într-o aşa casă şi în asemenea condiţii, dispune de o sumă exorbitantă, să zicem 5 miliarde de lei vechi şi se gîndeşte că ar trebui să-şi facă un WC nou? Dar nu unul simplu, normal, ci unul de lux, aşa cum a vazut la vecinul lui. Un multimiliardar care deţine vreo trei vile de vacanţă prin Predeal, Poiana Braşov şi Slănic Moldova, un cont mare în euro în băncile din Elveţia şi cateva maşini, un BMW, un Volkswagen Touareg şi un Lamborghini, toate trei parcate într-o curtea imensa care are în  spate o piscină.

Zici că e nebun? Sau că e snob? Te întrebi ce dracu’ poate fi în mintea lui de se gîndeşte să-şi  facă o budă în loc să investească banii în renovarea sau reconstrucţia casei, în educaţia copiilor sau într-o amărîtă de afacere din care să-şi cîştige o pîine. Dar nu, omul nu vede celelalte probleme. El vrea neapărat o budă în ultimul trend, chiar dacă toate în jurul lui stau să cadă, chiar dacă nu are ce mînca.

Primăria Iaşului, în frunte cu primarul Nichita au hotărît ca pînă în vară să construiască un WC de lux în Parcul Copou, lîngă teiul lui Eminescu. Pentru WC nu se alocă decît 100.000 de euro. Cum toate merg ca pe roate în Iaşi, cum nu există gropi, clădiri vechi care stau să cadă sau mijloace de transport în număr prea mic, ideea construrii une bude este mai mult decît binevenită. Exact asta îi trebuia ieşeanului. Un loc în care să se uşureze de toate of-urile şi greutăţile vieţii.

Mă întreb care e vecinul pe care primăria Iaşului vrea să imite în construirea WC-ului de lux.

Student Bologna diagnosticat cu disonanţă cognitivă

Se întîmpla în anul II de facultate. Tocmai cînd era mai fericit a aflat vestea proastă. A plîns, s-a rugat să nu se-ntîmple, să nu fie adevarat. Dar evenimentul era iminent. În stînga şi-n dreapta toţi vorbeau depre acelaşi lucru. Se-ntîmpla. Zvonul devenea bîrfă. Bîrfa realitate. A-ncercat să uite. Şi-a zis: „E doar în mintea mea. Am intrat într-un cerc vicios din care trebuie să ies”. Şi a început să iasă în oraş cu prietenii, prin cluburi, la petreceri. Doar aşa putea să-şi mai revină. Dar nimic. Mahmur, dimineaţa realiza că nu e ceva numai în mintea lui. A tras aer în piept şi a decis să înfrunte realitatea Bologna.

Şi a început să se gîndească la o temă, la un profesor care să-i fie alături. Nopţi nedormite, zile petrecute în sala de lectură, zeci de titluri de cărţi citite, autori peste autori, mailuri, bibliografie, cani de cafea, cearcăne, cuprinsuri interminabile, studii de caz, chestionare. Surmenat, stresat, supraîncărcat. Lucra tremurînd, tremura lucrînd. Zilele treceau, planul părea să nu mai iasă o dată. Şi scria şi ştergea. Dacă altă dată calculatorul îi era alături, de data asta îl sabota. Viruşi, spamuri,… messul. Mai ales messul.

Îşi dădea seama că trebuie să renunţe la vechile obiceiuri şi să-şi ia viaţa în mîini. Dacă nu o face acum nu o va face niciodată. Vede că e greu. Se gîndeşte s-o mai amîne vreo trei semestre ca să aibă timp s-o facă perfectă. Gata. .S-a autoconsolat. Şi-a rezolvat disonanţele cognitive. Mai stă un pic. Nu. Nu şi-a rezolvat disonanţele. Cum s-o mai amîne? Vrea să termine o dată. Vrea să facă un master. Vrea să se angajeze. Se mai uită o dată în documentul Word unde e salvat planul. Acum e acum. Citeşte. O grimasă i se citeşte pe faţă.  Nu-i place. Îşi schimbă tema. Schimbă şi titlul. Nu-şi bate joc de el. Ori e ori nu e ceea ce îi place. Hotărăşte pînă la urmă să dea licenţa la anu’ şi-şi zice: „Dacă Bologna vrea trei ani, eu vreau tot patru!”                        

Raţele şi Jurnaliştii

Ne-am cunoscut în corpul E. O clădire minunată, cu amfiteatre moderne, acustică nemaipomenită, coridoare spaţioase, băi ultramoderne unde nu ne-am permis să fumăm o ţigară în pauza de curs. Apropo de curs. Primul curs. Prima întîlnire cu colegii. Ochii aceia verzi, parcă întrebau: cine, ce , unde, cînd, cum, de ce? Eu, un emitător, proaspăt absolvent de liceu,  întîrziasem chiar la “Introducere în Ştiinţele Comunicării”.

O mulţime de receptori, viitori jurnalişti, mi-au dat un feedback pozitiv chiar dacă întrerupsesem cursul. Timizi, fiecare în banca lui. Nimeni nu scotea o vorbă. Cum nu eram obişnuiţi cu cei şase W: who, why, where, when, what, how, nu întrebam multe. Nu în prima săptămînă. N-a trecut mult timp pînă am aflat ce înseamnă să fii student la Jurnalism. Aşa cum ne aşteptam, chiar din a doua săptămînă de facultate am început să prezentăm jurnalele de ştiri la televiziunile din Iaşi. Redactorii şefi ne-au primit cu braţele deschise. Ştirile, bineînţeles, le-am scris stînd la birou în faţa calculatorului, nici de cum pe teren. De la primul curs, “Mass-media. Sistem şi process” am înţeles că o ştire nu e cînd un cîine muşcă un om, ci cînd un om muşcă un cîine.

Receptivi la mesajele emise de profesorii noştri am făcut faţă cu brio fenomenului “Cuzanet”. Am înţeles că norma de cite o ştire pe zi se decanta într-un perimetru subiectiv , aşa că, plini de zel, ne-am întrecut pe noi înşine şi am umplut fluxurile cu cele mai interesante ştiri. Am respectat criterii: “News is here”, “news is now”, “news is bad”, am fost obiectivi, imparţiali, am verificat informaţiile din trei surse. Mereu. Nu a creat nimeni liste negre pe care să apară cei care nu respectau norma de o ştire pe zi. Nu am primit replay-uri în care să fim certaţi că am greşit, că nu ştim să scriem o ştire, chiar şi după un an de teren. Nu. Totul a fost ca la carte.

După doi ani în care am fost jurnalişti, doi ani în care mereu ne-am dus la culcare cu gîndul la posibile subiecte despre care am fi putut scrie, doi ani în care ne-am trezit dimineaţa cu idei de noi unghiuri de abordare a ştirilor, după doi ani am mirosit PR-ul. L-am mirosit şi vrem acum să ne perfecţionăm în a mima transparenţa la maximum. Va fi oare la fel de uşor cum am învăţat să scriem ştiri?

Mihai Bordeanu, doctor de cizme şi pantofi

Mihai Bordeanu e cizmar de 30 de ani. Încă din adolescenţă s-a dedicat întru totul reparării cizmelor şi pantofilor. Ucenic la început la Cooperativa Solidaritatea din Iaşi, a avut ambiţia de a învăţa meserie de la cei mai buni pentru a deveni la rîndul lui cel mai bun. Are o mulţumire mare în viaţă, aceea că a reuşit să-i ofere fetei lui, studentă acum la Conservator, şansa de a merge în străinătate pentru a participa la concursuri de vioară. Premiile ei nu au fost decît o motivaţie şi mai mare pentru nea Mihai de a lucra cu spor zi şi noapte la reparatul cizmelor, pantofilor, mingilor de fotbal, măştilor de scrimă, mănuşilor de box. Nevoia l-a învătat să facă de toate pentru a-i mulţumi pe toţi cei care vin la dînsul. Îl găseşti toată ziua, de dimineaţa pînă seara, uneori şi noaptea trebăluind la o masă veche, înconjurat de unelte şi pantofi, într-o cămăruţă sărăcăcioasă care se găseşte în apropiere de liceul Mihai Băncilă din Iaşi.

Pe o alee lăturalnică, faţă-n faţă cu un şantier de construcţii, o cămăruţă dărăpănată îşi găseşte veacul printre înalte şi solide clădiri care străjuiesc împrejurimile prin aspectul lor impunător.  

O simplă zi de marţi. Oameni prea puţini zăreşti prin zonă. Doar muncitorii de pe şantier îţi dau sentimentuil că totuşi pe aici se trece. În jur linişte. Se mai aud din cînd în cînd voci ale tinerilor băieţi, cocoţaţi pe schele, strigînd unul la altul ba după o mistrie, ba după un cancioc sau un ciocan. Şi cîte o maşină în trecere. 

Un mesaj scris pe uşa de la intrare în cizmărie, „executăm reparaţii de orice fel. Ieftin. La noi.”  te duce cu gîndul la perechea ta de cizme care s-a cam uzat iarna trecută de atîta umblătură. 

„Executăm reparaţii de orice fel. Ieftin. La noi.” Simplu, scurt, cuprinzător. Cei doi pantofi desenaţi alături  lămuresc pe oricine că este vorba de reparaţii la încălţăminte. 

 Impresia negativă ce ţi-o lasă aspectul exterior al barăcii e motiv suficient să-ţi iei papucii şi să te întorci pe unde ai venit căci numai reparaţii nu se fac într-un asemenea loc. Cel mai dificil este să treci de proba aparenţelor. 

Cizmăria, cămin şi loc de muncă 

Odată pătruns în microcosmosul acesta, aparent lipsit de viaţă, găseşti ascuns într-un ungher întunecat un om surîzător gata să te servească oricînd şi în orice problemă. Cizmarul Mihai Bordeanu însufleţeşte cămăruţa de doi pe doi care de-a lungul anilor a devenit un cămin şi în care şi-a petrecut mai mult de jumătate din viaţă.  

Totul a început la 16 ani. Admira mult un văr de al său care de ocupa cu reparatul încălţămintelor prin Iaşi şi l-a rugat să-l înveţe şi pe el meşteşugul acesta care în mintea lui părea cît de cît avantajos. Aşa că nici n-a făcut bine 16 ani şi s-a şi trezit în tîrgul Ieşilor, plin de entuziam şi dorinţă de a face treabă. Nea Mihai a prins drag de meserie şi nu a mai lăsat-o nici pînă în momentul de faţă. Are 30 de ani de experienţă şi nu-i pare că s-a săturat, ba dimpotrivă. A devenit dependent de muncă, de pantofi şi cizme. ”Pantofii uzaţi şi cizmele stricate mi-au dat şansa de a avea o meserie, o pîine cinstită şi o familie pe care s-o întreţin decent”, spune cizmarul tăind pe masa de lucru o bucată de cauciuc pentru a face nişte pingele la nişte pantofi. 

Aflat pe un scaun bătrîn, în faţa unei mese pline cu unelte de lucru,  polizor, şmirghel, cleşte, nea Mihai munceşte de zori la o pereche de pantofi mai „fistichii” cum le spune el, şi din cauza asta trebuie să dea mai multă atenţie ca să iasă aşa cum vrea el.. „Nu poţi face treaba de mîntuială. Fiecare pereche de pantofi o repar ca şi cum ar fi a mea”, spune nea Mihai bucuros că în curînd va termina şi perechea asta.  

Pantofii stau pe un raft împărţit în două: pantofi reparaţi şi pantofi stricaţi. „Cînd eşti ordonat, munca se face mai uşor”, spune nea Mihai în timp ce-mi arată un polizor la care modelează diferite forme de cauciuc. Pentru a avea grijă de sănătatea lui, a făcut şi o invenţie,  un ventilator care aspiră praful atunci cînd are de polizat ceva. „E important să ai grijă de sănătatea ta, măcar atît cît poţi. 

Deasupra raftului, nea Mihai păstreză toate perechile de pantofi după care unii clienţi nu s-au mai întors.”Nu ştii niciodată cînd cineva se întoarce după  perechea de pantofi. Poate să treacă un an, sau doi. Eu le păstrez. Dacă trec mai mulţi ani şi nu vine nimeni după ele le dau la săraci”. 

Între muncă şi familie

Camera în care munceşte, deşi cam îngustă, devine plăcută atunci cînd ajungi sa-l cunoşti pe nea Mihai. În jur are doi ucenici pe care vrea să-i înveţe meserie. Iubeşte prea mult ceea ce face pentru a permite ca meşteşugul să devină istorie. E puţin trist cînd vorbeşte de un urmaş, un moştenitor al acestei meserii. „Tinerii nu mai sunt acum interesaţi de astfel de lucruri. Mai toţi pleacă în străinătate, vor să facă bani mulţi deodată. Dacă ar fi să aleg altă meserie, eu aş alege-o tot pe asta. Cu timpul mi-am dat seama că dacă eşti serios faţă de client, dacă îl serveşti cu respect şi la preţuri nu prea mari, încet încet poţi obţine un cîştig frumuşel”.  

Nea Mihai a reuşit de-a lungul timpului, adunînd bănişor cu bănişor să-şi ridice o casă, să-si cumpere un apartament şi o Dacie roşie care îl aşteaptă în fiecare zi la gura barăcii să-l ducă acasă. Mă arăt puţin uimită cînd aflu că îţi poţi permite din munca de cizmar să ai un trai, poate un pic mai mult decît decent. „Eu întotdeauna mi-am respectat clienţii şi am răspuns cererilor lor cît am putut de repede. De multe ori stăteam nopţi la rînd pentru a onora diferite comenzi. Unora nici nu le ceream bani pe moment dacă nu aveau. Omul îşi dă seama cînd eşti japcargiu şi mereu însetat de bani. De-a lungul timpului oamenii au prins încredere în mine şi astfel am devenit cunoscut. Un client îţi poate aduce alţi 100 de clienţi, dar în acelaşi timp, un client poate să-ţi ia 100 de clienţi dacă a fost nemulţumit de tine”. 

Cea mai mare comoară a lui nea Mihai nu sunt însă nici maşina, nici casa, nici apartamenul ci soţia şi cei doi copii, care sunt raţiunea lui de trăi şi de a munci în acelaşi timp. Cînd întreb despre copii, faţa i se luminează, lucrul parcă-i iese mai uşor. Mulţumit că a sfîrşit încă o pereche de pantofi, se simte liber să vorbească mai cu spor. E mîndru că  a reuşit să crească doi copii, să-i educe şi să le ofere un trai bun. Are o fată de 20 de ani, care e studentă în anul I  la Conservator. Povesteşte cu încîntare cum a cîştigat premii pe la concursuri de vioară în străinătate, cum a reuşit să-şi cultive talentul şi în acelaşi timp să şi înveţe bine la şcoală. „ A luat balalaureatul cu 9,80. Am fost tare mîndru de ea şi eu şi nevastă-mea. Acum ia bursă la facultate, cîntă la Filarmonică. E mezzosoprană”. 

Îmbrăcat în haine uzate, cu mîinile murdare de vopsea şi vaselină, cu părul puţin zburlit, cu faţa închisă, ca şi cum ar fi arsă de soare nea Mihai povesteşte în continuare cum veneau la el profesori de-ai Alinei pentru a le repara pantofi, cum o lăudau, cum era apreciat că a ştiut a-şi creşte bine copilul. „„Ne-a Mihai, mata să ştii că ai un boţ de aur în casă. Ai grijă ce-o să faci cu Alina că tare e talentată şi deşteaptă”. Asta îmi ziceau profesorii. Şi mie ca tată îmi creştea inima să aud asta”, îmi spune cizmarul cu încîntare şi mulţumire.  

Seriozitate, în primul rînd

Nea Mihai spune că seriozitatea e primul lucru care contează în meseria de cizmar. ”Munca, să repari cizme şi pantofi se învaţă repede dacă vrei, dar dacă nu eşti serios, oamenii nu mai apeleză la tine odată ce i-ai dezamăgit. Am avut la început, cînd lucram la cooperativa „Solidaritatea”, colegi care mai trăgeau cu şpriţul, nu-şi făceau norma de muncă şi au ajuns în cele din urmă să fie daţi afară”.  

Recent operat de hernie de disc, nea Mihai are acum mai multă grijă cît stă la lucru. A lăsat deoparte obiceiul de a mai sta noţile la muncă. Vrea să-l înveţe şi pe Sorin, băiatul lui cum se face meseria asta pentru a avea un ajutor. Ar fi vrut un spaţiu mai mare, mai curat, dar deocamdată merge mai departe cu ce are. Are minte nişte planuri de afaceri.Vrea să găsească în Copou un loc unde să deschidă o minifirmă de cizmărie, de croitorie, de vopsitorie la care oamenii să apeleze cu încredere. Pînă să se întîmple lucrul ăsta, munceşte în continuare şi iar munceşte în locul în care pînă la urmă a trăit şi bune şi rele cea mai mare parte a vieţii lui.

Deşi obosit, a acceptat să-mi repare şi mie o pereche de pantofi, tot „fistichii” la care ştie că va avea ceva de lucru. Nu primeşte momentan alte comenzi. E în lucru…