Doctorand în „Arta Spectacolului” (regie şi actorie), Vasilica Oncioaia este cea care a regizat piesa de teatru „Cadoul” jucată în perioada sărbătorilor de iarnă. A fondat trupa de teatru „Aut” formată din studenţi „culeşi” de pe băncile diferitelor facultăţi din Iaşi, copii şi adolescenţi cu probleme sociale. Fire spontană şi imprevizibilă, Vasilica povesteşte despre visul ei de a face film pentru copii şi despre cît de important este să crezi în ceva.
Iulia: Filologie şi Teatrul de Papuşi. Initial ai început Filologia dupa care, la un an ai abandonat şi ai „îmbraţişat” papuşile. Ce te-a făcut să dai la de Teatru?
Oncioaia Vasilica: Aveam 19 ani. Începusem într-adevar Facultatea de Filologie. E o situaţie puţin mai comică, am să ţi-o descriu. Am intrat ca orice om în baie, m-am uitat în oglindă, am spus cum mă cheama, cati ani am şi că voi fi actriţă. Ei… şi după gestul ăsta ciudat, neaşteptat, nejustificat, la caţiva ani s-a creat conjunctura ca eu să intru la teatru. La Teatrul de Papuşi. După care am intrat şi la facultate. Nu a existat nici un motiv raţional, nu am pe nimeni în familie care a facut teatru, n-aveam prieteni care să fi făcut teatru şi… curios, nici măcar nu mergeam la teatru foarte des.
I:Crezi în momentul de fata că ai facut o greşeala alegînd teatrul? A fost o alegere spontană.
O.V: De la 19 ani, cînd am hotărît că voi fi actriţă, am făcut foarte multe greşeli. Au fost cîteva momente de criză serioasă, foarte puţine succese. Şi totuşi nu ştiu dacă sunt bine sau nu, fericită sau nu. Acum sunt sigură că şi atunci cînd voi muri voi spune că sunt actriţă şi că drumul pe care l-am ales era al meu.
I: Care crezi că sunt lucrurile care te diferenţiază de alţi oameni?
O.V: Aici, la Xaverianum, există un vitraliu… Eu vin în fiecare zi în capelă şi am observat că vitraliul niciodată nu seamănă cu cel care a fost ieri. Din cauza luminii. Fiind colorat şi transparent, lumina îi dă culoare, nuanţe sau lucrează pe contur. Aşa este şi cu oamenii, sunt surprinzator de frumoşi în măsura în care sunt transparenţi.
Nu cred că este esenţial ce mă deosebeşte de ceilalţi oameni, cred că este esential ce mă apropie de ceilalţi oameni.
I:Şi ce te apropie de ceilalţi oameni?
O.V: Tocmai această capacitate de a lăsa lumina să intre în noi. Adică ceea ce mă diferentiază mă apropie. Dar la urma urmei aşa rezonăm, suntem ca o muzică.
I: Ai lucrat de la 19 ani la radio, apoi ai facut cursuri de terapie prin arta, te-ai reîntors la radio, ai lucrat în teatru şi ai fost realizator al unei emisiuni TV. Constat că ai lucrat mai mult în „afara” actoriei. Ai evitat cumva în felul acesta riscul plafonării, acceptand noul în viata ta?
O.V(rade): Noi ne-am obişnuit cu ideea că un actor face carieră numai într-un teatru. Că el face un anumit gen de muncă numai la teatru. Eu întotdeauna am avut o problemă. Nu puteam să stau într-un loc foarte mult timp. Nu puteam pentru că simţeam exact ceea ce ai spus tu, riscul de a mă plafona. Existau un momente cînd pur şi simplu nu mai mergea. Nu mai mergea pentru că nu mai comunicam, nu mai era nici un schimb real, viu între mine şi ceea ce întîmpla acolo. Şi după aceea venea un timp cînd mă vedeam superficială şi incapabilă de a mă pastra undeva, de a mă fixa undeva. Eu cred e dificil pentru orice actor. Lucrurile stau în asa fel încat nu faci numai teatru. Există modalităţi diferite de a exista ca actor.
I: Care este cel mai mare vis al tău?
O.V: Visul meu cel mai mare este… să fac filme.
I: Ce fel de filme?
O.V: Ei…ghici la ce film mă gîndesc? Mă gîndesc la un film artistic pentru copii. Suntem in Iasi, avem bojdeuca lui Creanga. De ce sa nu facem noi, in Moldova, un film despre cel mai iubit moldovean? Mi se pare esential lucrul asta. De ce sa fie Arabela visul meu si sa nu fie un film pe care l-am facut eu? Daca numeri filmele pentru copii care s-au făcut în România vei constata că sunt puţine.
I: Pe langa aptitudini îţi trebuie însa şi bani. Lipsa banilor ne împiedică de multe ori să ne realizăm visul. Speri să-ţi realizezi visul curand? Ai gasit un sprijin în cineva care ar putea să te ajute să pui în aplicare planul tău?
O.V: Uite, am să-ti spun aşa: fiecare om are un mare noroc în viata lui indiferent cît de nenorocit e. Sau are un noroc pe care încă nu-l cunoaşte.
I:Crezi că dacă în viaţă îţi doreşti ceva cu adevărat universul chiar conspiră la realizarea dorinţei tale?
O.V: A dori este forma cea mai periculoasă de a ajunge într-un punct. S-ar putea sa nu doreşti ceea ce trebuie şi ajungi într-un loc care nu te reprezintă. Odată ajuns acolo, nu te simti bine şi nu ştii din ce cauză pentru că ţi-ai pierdut reperele interioare. A dori mi se pare forma cea mai periculoasă de împlinire. A crede în ceea ce faci, ce simti te încarcă. Cînd nu crezi, cînd nu mai doreşti eşti pierdut.
I:Ce-ai schimba în jurul tău dacă ai avea o baghetă magică?
O.V: N-aş schimba nimic la oamenii din jur, aş schimba la mine. În ultima vreme am avut marea fericire să observ că atunci cînd o persoana mă enervează, de fapt mă enervează exact persoana, care are acelaşi defect pe care-l am eu.
I: Cum reacţionezi în faţa unui obstacol?
O.V(rîde): Aa… îl evit.
I:Ce faci cand eşti nervoasă?
O.V: Spun un lucru cu voce puternică, joasă cînd nu se aşteaptă nimeni. După care…tac. Lumea întelege că sunt furioasă. Mai ales cînd tac.
I:Care este personajul preferat din desene animate?
O.V: Personaj din desene…n-am mai văzut-o de mult şi mi-e dor de ea. Ciocanitoarea Woody.
I:De ce ciocanitoarea Woody?
O.V(rîde): Toată copilaria şi adolescenţa am trecut zebra aşteptînd să mă claxoneze o maşină: hă,hă,hă,HA, hă. A ramas aşa … ca un vis neimplinit, apropo de cat de stupide sunt dorintele.
I:Ce parere crezi că au oamenii despre tine?
O.V: Aa…că sunt puternică, independentă, că de multe ori îi pun în încurcatură. Şi pe mine mă pun de multe ori în încurcatură. Mă mai percep foarte vesela, uneori serioasa, dar nu sunt sigură. Cîteodată dificilă pentru cei care vor sa se apropie de mine şi…originală.
Filed under: interviuri
