Am petrecut vacanţa alături de ai mei, aşa cum fac încă din copilărie. În bucătărie, în miros de sarmale, pască şi cozonac, părinţii îmi povestesc cu amuzament, a suta oară, ce făceam eu şi fraţii mei cînd eram mai mici. Eu o plîngăcioasă, care reuşeam să scot din minţi pînă şi vecinii, sora mea mai mică, o obraznică ce-şi murdărea hainele mai repede decît orice alt copil, fraţii meu, campioni la spart geamuri, la golit borcanele cu dulceaţă, la tras chiulul la Siret cînd venea vorba de vreo treabă mai importantă în gospodărie.
Eu şi sora mea am venit de la facultate. Tata s-a întors şi el de sărbători acasă, din străinătate. Motiv să ne bucurăm şi mai tare. Ne place să ne aducem aminte de lucrurile amuzante care se petreceau cu ani în urmă şi să rîdem. Tata ne povesteşte cum a cunoscut-o pe mama, cum se curtau fetele “înainte”, ce făcea cînd era flăcău, sau cînd era copil, cît de mult aştepta sărbătorile de Crăciun sau de Paşte ca să mănînce cozonac. Din vorbă-n vorbă ajungem să vorbim şi despre străbunicu’ Doboş, care a murit cînd eu eram în anul I de facultate. La cîteva luni chiar după ce scrisesem un reportaj potret despre el. Povestea lui de viaţă are aceeaşi savoare la fiecare sărbătoare cînd ne amintim de el.
Iată ce scriam în anul I:
Strabunicul Doboş- un chiabur neiertat de istorie
Om mic la stat, dar mare la sfat
Pisoiul din casă mă fixează cu privirea. Nu-i sunt cunoscută şi mă analizează. “Cîţ afarî, sătană”, se răsteşte bunica cu o faţă încruntată. Străbunicului îi plac mult pisicile, însă din cauza bunicii nu prea poate să se bucure de ele. ”Nu vezi cî lasî numa’ păr. Asta-mi mai trebuie mie, păr di mîţă pi cuvertură şi pi ţoali”. De aproape douăzeci de ani, bunica are grijă de strabunicul, care din cauza unei bătăi primite înainte de revoluţie a paralizat pe partea stîngă. Vorbeşte foarte greu, se mişcă foarte greu.
Încăperea în care locuieşte este mică, dar călduroasă şi primitoare. Respiri cîteva minute acel aer de casa veche şi deja te simţi în trecut. Un ştergar lucrat în roşu cu figuri geometrice acoperă o bucată dintr-un perete. Pe alt perete se întrezăresc pe o fotografie veche, chipuri necunoscute.
Pentru strabunicul, grăiesc alţii
Cu privirea stinsă, străbunicul priveşte nemişcat ceva pe geam. Pare să-i placă ceea ce vede. “Ia fa un pahar di jin, să ti mai înviorezi oleacă”, mă îndeamnă bunica cu un surîs ademenitor. Un frate de-al ei a venit să o vadă, că tot suntem în preajma sărbătorilor. ”Tu la ci facultati eşti fa?”, mă intreaba curios batranul. Îi răspund, însă nu prea înţelege. Stă cam prost cu auzul, ca şi bunica de altfel. “Să trăiască jiurnalista şi să traiţi şi voi, mulţi ani”, închina moş Valeriu cu bucurie. “Şi zişi că vrei să scrii dispri străbunictu’ ă”, îmi spune moşul. “O fost om mari la viata lui. În tinereţi o avut cîrciumă în sat, cînd nimi nu mai ave. Toată lumea îl respecta că…na era cîrşiumarul şi trăbuia să ti pui ghini cu el. Nu ştiai cînd mai ai nivoie di nişti jin, di nişti carni că… aaa am uitat sî-ţi spui că ave şi măcelărie”.
Şi bunica mai toarnă nişte vin, şi discuţia deviază. S-au apucat să vorbească despre pămînt, despre cutare care stă pe locul lui cutare şi aşa mai departe. “Taşi fa oleacă să videm şi mai spune jiurnalista, să videm şi vre să mai ştie” întrerupe moş Valeriu pe bunica .
Străbunicul stă şi ascultă. Ar mai povesti el multe însă nu prea poate. Începe o frază însă nu reuşeşte să o termine şi asta îl chinuie mult. Sprijinit pe un scaun la fel de bătrîn ca şi dînsul începe să moţăie uşor lîngă sobă.
Om dibace, cu spirit afacerist
Bătrînii, bunica şi fratele ei, încep să-mi vorbească de vemurile lor. Pe mine mă interesează mai mult de străbunicul, aşa că îndrăznesc să-i întrerup şi să fiu mai directă. Bunica începe a-mi povesti cum făcea străbunicu’ afacerile pe atunci. Cică era tare şmerecher şi nu reuşea nimeni să-l fure de nici o para. “Apăi străbunictu’ aista era discurcăreţ tari. Merjea, umbla, făşea speculă cu porumb, fasoli pi la munte, strînge şi aduna di pi unde putea. Şî cînd pleca la drum rămînea străbunicta sî cauti di cîrşiumă”, îmi mai spune moş Valeriu, care vorbeşte şi el tot din ce-i mai povestea strabunicul.
“Multă lumi o mai poposît prin faţa porţii lui. Cînd se făşea tîrg la Roman, căruţe cu cai, cari cu boi opreau şi-şi ostoiau setea la cîrşiumă. Se mai îmbătau unii că deh… ,se mai făşea cîte-o bătaie”, spune bunica cu părere de rău că vremurile şi istoria n-au permis ca agoniseala străbunicului să rămînă întreagă şi să o dea spre moştenire. “Aşa cum erau vremurili pi atunşi, tari îi mai plăşea lu’ strabunictu’ aista să plece în lume ba dupa jin, ba după porci. Pleca cu butoaiele goali, în care băga banii ca să nu fie furat de hoţi şi aducea jin di la Panciu, undeva pi lîngă Focşani. Cu banii care-i făcea la cîrciumă cumpăra pămînt. Mult pămînt o mai avut, da’ colectivu’ aista i-o luat tot, tot i-o luat comuniştii dracului”, spune bunica înverşunată de fiecare dată cînd îşi aduce aminte.
“O făcut bietu’ strabunictu’ şi puşcărie fiindcă vindea nişti fasoli. O fost prins în tren şi arestat, pi motiv că di undi are atîta fasoli. Şi cîrşiuma i-o fost distrusă di rusi în ’44 cînd toată lumea nu mai ştia pi undi să se ascundă. Au dat drumul la poloboace şi s-o scurs tot jinu’. I-o crăpat şi butoaili şi n-o mai putut faşi mari lucru după aceeia. Moneda se schimbase şi banii pi cari-i mai avea o fost nevoit să-i arunci. Toată agoniseala lui s-o dus într-o noapte”.
Cu toate că nu poate vorbi, străbunicul, de pe scaunul lui se tot uită cînd la mine, cînd la bunica, cînd la moş Valeriu. Şi expresia feţei, ochii umeziţi spun multe. Din omul respectat care stătea pe prispa casei şi vorbea cu toată lumea, cu mandrie că a realizat ceva, acum n-a mai ramas un om slab, tras la faţă, paralizat, care aşteaptă în fiecare zi tot mai mult să moară. Cand am intrat prima data în casa lui şi-am întrebat “Ce mai faci strabunicule?”, cu amărăciune în suflet şi în voce, mi-a raspuns ”Iaca astept şi eu moartea ci să fac”.
Completat sub: reportaje | Lasă un comentariu »
